Ce simti?

Nu mai e iubire. Nu, nu mai e. Tu nu vezi? Nu mai e doar iubire, e mai mult, e altceva. E siguranta aia ca desi mergeti pe sarma, desi abia va puteti mentine echilibrul, sunteti siguri ca nu veti cadea. Si stii de ce? Pentru ca niciunul dintre voi nu va permite sa i se intample asta celuilalt.
E chestia aia pe care nici tu nici el nu o puteti explica, dar pe care o simtiti amandoi. E sentimentul ca indiferent unde esti, in metrou, acasa, la facultate, la serviciu, pe trecerea de pietoni sau la magazinul din colt cineva iti apara spatele. E sentimentul ala ca mereu, indiferent cate greutati ai pe parcursul unei zile, cate griji si probleme ti s-au adunat in inima, cineva te asteapta acasa. Nu, nu cu mancare asezata in farfurii, nici macar cu vasele spalate ci cu un zambet mare, cu o incurajare si un sarut pe umarul drept. Si atunci stii ca nimic nu e imposibil. Nimic.
E sentimentul ala ca cineva ti-a daruit un inger si ca la randul tau, ai devenit inger. E sentimentul ala ca la fel de bine puteti sa fiti doi demoni, ca impreuna ai fi in stare sa savarsesti orice faradelege.
Nu mai e doar iubire. Poate ca iubirea nici nu se mai vede foarte mult intre voi. Si tu stii foarte bine de ce. Pentru ca in locul ei a aparut altceva. A aparut sentimntul ala ca doua trupuri sunt de fapt unul si ca doua inimi nu au facut altceva decat sa se transforme intr-una mai mare. Si nici nu mai conteaza cate zeci de alte inimioare micute roiesc prin jurul vostru.
E sentimentul ala de "eu sunt aici, tu esti acolo, inseamna ca si tu esti aici si eu sunt acolo.". E sentimentul ca nici 1 kilometru, dar nici 200, 2000 nu vor putea sa va faca vreun rau.
E amestecul ala de pasiune cu foarte multa logica. Amestecul de obsesie si gelozie cu foarte multa siguranta si incredere.
E sentimentul ala de habar nu ai cum a inceput si stii sigur ca nu exista un final.
Nu, nu ai cum sa explici. Nu exista formule matematice si nici macar nu se pot scrie carti despre asta. E ceva ce stii, ceva ce simti si ceva ce nu vei avea cum

.

Ne-am iubit în multe feluri. Aș putea spune că ne-am iubit în toate felurile posibile. Ne-am iubit în parcări goale sau în mall-uri aglomerate. Ne-am iubit în stații de autobuz, de metrou, în taxi-uri sau în mașini. Ne-am iubit oriunde am fost. Într-un fel sau altul. Ne-am iubit și de departe, poate uneori de prea departe.

Ai fost aici când aveam nevoie de cineva să mă țină în brațe sau când aveam nevoie de cineva să nu mă țină în brațe. Ai fost lângă mine la coadă la farmacie sau la petreceri elegante. Am fost lângă tine când erai răcit sau când erai cel mai fericit om din lume.

Am fost mâna ta dreaptă, ai fost ambele mele mâini. Am fost prietenă, ai fost frate. Am fost confidentă, ai fost tată.

Am trecut prin furtuni, am trecut prin dezastre mai mari și prin dezastre mai mici.

Am luptat. De cele mai multe ori unul pentru celălalt, uneori unul împotriva celuilalt.

Am pierdut. De cele mai multe ori împreună, uneori separat.

Am câștigat. Mereu împreună, niciodată singuri.

Au fost zile cu mult soare, dar au fost și ploi. Uneori au fost tunete și fulgere.

Nimic nu ne-a oprit. Niciodată. Oare o va face ceva? Cineva?

Am renunțat. Apoi am decis să continuăm.

Am sperat. Uneori ne-am pierdut speranța. Apoi am găsit-o din nou.

Nu știu exact când și habar nu am cum de lumile noastre s-au făcut una singură. Nu știu dacă a fost bine sau rău, dar știu că a fost ceea ce îmi doream.

În viață oamenii nu își dau seama de prea multe ori că fac ceea ce e bine. Dar când sufletul îți spune să nu renunți... Oare nu e acela momentul când știi sigur că faci bine?

Iubirea va învinge. Cumva, cândva, într-un fel sau în altul, va veni ziua când vom rămâne doar noi, doar noi doi. E simplu să pleci, dar doar cei ce contează vor putea să rămână până la sfârșit.

Aici

Sunt aici, lângă tine, nu de ieri, nu de azi, nu de acum câteva zile.
Sunt aici, lângă tine din totdeauna.
Am fost aici, lângă tine, înaintea lor. Am fost aici, lânga tine, când au venit și am fost tot aici, lângă tine, când au plecat pe rând.
Am fost lângă tine de la început și ți-am promis că voi rămâne până la sfârșit. Mai presus de orice orgoliu, de orice ceartă, de orice greșeală. Iubirea nu dispare, nicicum, nicicând.
Am fost lângă tine să te văd crescând. Te-am văzut când erai un copil cu vise mari, te văd acum când ești un bărbat curajos și te voi vedea când vei fi un tată responsabil.
Nu știu ce cred alții și nici nu cred că îmi pasă, dar eu știu ce cred eu.
Știu că am trecut prin toate, cu tine alături.
Nu știu ce amintiri au altele, dar știu ce amintiri am eu.
Mai presus de orice copilărie, mai presus de orice joc, mai presus de orice supărare știu că vei rămâne aici mereu.

Copilării.

Îmi place să mă cuibăresc la pieptul tău ca un copil. Îmi vine să mă lipesc de tine atât de tare încât să îți intru pe sub piele și să ajung în inimă.
Sunt un copil nebun și râzgâiat. Te sâcâi din toate nimicurile și nu te las să te uiți la televizor. Te stresez. Îți pun o sută de mii de întrebări. Pe zi.
Întotdeauna cer câte ceva. Am pretenții și mereuuu vreau să îmi faci pe plac. Și când pare că ai câștigat, că ai luat decizia și "nu facem asta. Nu se poate" aplic o nouă strategie. Mă supăr. Și atunci vrei tu, dar nu mai vreau eu. Și tot așa până ne plictisim.
Îmi place să mă joc cu tine. Îmi place cum toate "luptele" se sfârșesc găsindu-ne îmbrățișați.
Sunt un copil mofturos și neascultător.
Sunt așa de posesivă că m-aș lega de gâtul tău și te-aș pune să mă cari așa cu tine peste tot. Până la urmă de ce nu?
Și te iubesc tot ca un copil! Tare, tare de tot. "Până la cer și înapoi".
Te iubesc! Ca un copil, ca o nebună, ca o obsedată!

De ce tu?

Ma trezesc mereu cu întrebări legate de tine, cu păreri pro și contra iubirii noastre... Dar cine le-a cerut lor să-și spună părerea?
Ei nu știu nimic. Ei nu știu cum și în câte feluri și de câte ori m-ai salvat tu. Da, m-ai salvat. De ceilalți, uneori m-ai salvat chiar și de mine... Pentru că tu ai știut ce vreau chiar și atunci când eu nu am știut.
M-ai învățat să fiu mereu atentă cu cei din jurul meu și să mă gândesc mai des că nu toată lumea îmi vrea binele. M-ai învățat să am grijă cui și cât îi împărtășesc din problemele mele. M-ai învățat că petrecerile nu sunt neapărat pentru a te ameți și a-ți lua pantofii cu toc în mână la sfârșit și nici pentru a ajunge în altă parte decât acasă când se termină.
M-ai învățat că orgoliul e bun.. Până te îndrăgostești. Și că dacă vrei pe cineva înapoi, orgoliul nu mai e bun..
M-ai învățat că e bine să fim dependenți unul de celălalt în măsura în care ne iubim. Da, când iubești dependența e doar o consecință firească
Tu ai fost acolo să mă ierți când nici măcar eu nu mă puteam ierta. Tu ai putut să mă mai privești în ochi când eu nu mai aveam curajul nici să mă uit în oglindă.
Tu mă faci să lupt pentru că niciodată nu mă menajezi. Realitatea e asta și trebuie să o acceptăm! Și tu ai încredere în mine că îi pot face față.
Tu știi cât de puternică sunt și nu te-ai îndoit nicio clipă că voi reuși orice îmi propun.
Tu mi-ai fost tată, când cel care ar fi trebuit să îmi fie nu a știut să îmi fie. Tu mi-ai fost frate când aveam nevoie să mă simt protejată. Tu mi-ai fost iubit, da, mai ales iubit.
Știu că o să sune a clișeu tâmpit, dar simt că trupurile noastre sunt făcute sã stea lipite. De parcă le-a desprins cineva mai demult și acum s-au regăsit și se potrivesc la fel. Ca la puzzle.
Nu pot să îi explic cuiva de ce te iubesc. Ar suna stupid. Sunt lucruri care pentru ei nu înseamnă nimic. Doi ochi, o pereche de buze și două palme. Nu, nu am vreun diamant prin vreo cutie să zic că pentru el te iubesc, dar am o inimă în care adun toate amintirile și uite că pentru ele, da, te iubesc!

"Ai încredere în mine"

Încrederea se câștigă greu. E nevoie de timp, de dovezi și de multă răbdare pentru a face un om să aibă încredere în tine.
Să ne imaginăm că un om ne-a demonstrat că este demn de încrederea noastră. Îl știm de mult timp, are un suflet bun, ne putem baza pe el și nu ne-a dezamăgit cu nimic. Și avem încredere în el. Investim sentimente, construim un piedestal înalt și îl așezăm pe el acolo sus. Îl vedem perfect, plin de calități și suntem siguri că va rămâne veșnic în viața noastră.
Și apoi, inevitabil, vine dezamăgirea ca un duș rece și ne trezește. Ne deschide ochii și ne face să înțelegem că nimeni nu e perfect, că toți greșim. Uneori chiar foarte mult.
Și noi ce facem acum? Dar cu încrederea cum rămâne?
Iertăm? De obicei, da. Mai avem încredere? Întotdeauna, nu.
Dacă alegem să iertăm, să trecem peste greșeală, atunci trebuie să ne asumăm tot ce urmează.
Cum vom putea să ne recăpătăm încrederea? Sunt dovezile celui care încearcă să o recapete suficiente? Nu sunt. Noi trebuie să muncim mai mult. Nu, nu cei care au greșit trebuie să ne recapete încrederea, ci noi, cei dezamăgiți trebuie să ne recăpătăm încrederea în ei.
Este greu. Un om care a greșit este predispus greșelilor de același fel. Și tocmai de aceea trebuie să ne gândim bine înainte să spunem din nou "Am încredere în tine." pentru că tocmai această frază îl poate determina să greșască din nou.
Așadar, încrederea există la început, se pierde pe parcurs și se reconstruiește greu, prin eforturi ale ambelor părți implicate.
Tu în cine (mai) ai încredere?

Mai rămâi?

V-ați întrebat vreodată ce ne face pe noi oamenii să rămânem unul alături de celălalt? Adică de plecat e simplu. Toți știm să plecăm și toți știm de ce am făcut-o. Dar de rămas? De ce sunt persoane lângă care rămânem necondiționat? De ce sunt persoane lângă care ne îcăpățânăm să rămânem precum copacii cu rădăcini adânci care stau neclintiți pe locurile lor chiar și în timpul celor mai aprigi furtuni? Da, se pare că tot "rădăcinile" ne fac și pe noi să rămânem.
Când ai pus într-o relație de orice fel tot ce ai avut tu de oferit, când ai investit pe lângă lucrurile materiale și o grămadă mare de sentimente ( și nu mă refer numai la iubire aici) atunci te încăpățânezi aproape cu orice preț sau risc să rămâi și chiar să continui să investești.
Este oare corect să rămâi prins în același loc pentru totdeauna? Dacă ar putea vorbi, copacii ne-ar spune că da. Ne-ar mai spune și că dacă te miști din loc înseamnă că acolo e sfârșitul.
Pentru noi oamenii să pleci nu e întotdeauna un lucru rău, dar mulți se tem să o facă. Și rămân o zi, două, o lună, un an, uneori chiar și o viață mai mult decât ar fi fost necesar.
De câte ori nu am avut ocazia să plecăm din viețile oamenilor? De câte ori am avut ocazia să trântim o ușă sau măcar să o inchidem ușor și să lăsăm pe cineva în spatele ei? De ce am rămas? De ce ne-am chinuit să ținem de ușă deși era curent și dacă i-am fi dat drumul s-ar fi trântit singură? Meritau oamenii de după ușă efortul nostru? Poate că da sau poate că nu. Dar oricum, nu pentru ei am ținut ușa deschisă, nu pentru binele lor, ci din simplu egoism. Am făcut-o pentru noi. Oricât de nobile ar fi intențiile noastre, oricât de dezinteresate ar fi sentimentele pentru ei, cei de după uși, nu acesta este motivul pentru care rămânem. De rămas rămânem întotdeauna pentru noi.
Așa că atunci când decizi să rămâi lângă o persoană nu îi mai spune niciodată "am rămas pentru tine". Nu, ai fost liber să pleci, ai avut o ușă de închis, o cheie de răsucit și de aruncat, dar tu nu ai vrut să o faci. Nu știm dacă e bine, dacă e rău, poate nici măcar nu vom afla vreodată, dar știm că am rămas din cea mai drăgăstoasă formă de egoism.